BULBUCI

 

— Te rog să nu mai faci baie noaptea, după ora 22! E târziu și se aude în tot blocul. Noi nici nu mai tragem apa, noaptea, dacă mergem la baie. Și... ar trebui să-ți pui contor, numai tu ai rămas fără să ți se contorizeze apa!, mi-a spus vecina de deasupra, când m-a găsit în casa scărilor.

— Ar trebui?, mă gândeam eu, ieșindu-mi pe urechea cealaltă cuvintele ei cu trasul apei și spălatul pe mâni. Bine, dar poate fi o muncă destul de grea, poate că ar trebui atunci să contorizăm câtă apă intră într-un apartament și câtă se transformă? Câtă rămâne apă bună și câtă este contaminată? Câți picuri se pierd și câți se reîntorc nealterați în natură, sub formă de apă bună și nu apă rea? Câtă apă curge în canalizare? Câtă se evaporă? Câtă este recuperat? Probabil că puțină! Și cu aceea ce se întâmplă? Câți vapori se ridică și câți sunt consumați sau se evaporă? Care e cifra densității condensului și a pierderii apelor bune sau nebune? Și totuși câtă generozitate, încă, pe pământ! Noi o consumăm în hrană și menaj iar ea și ea tot vine, vie, potabilă spre noi și cum aș putea contoriza câtă apă s-a întâlnit cu mine vreodată? Nu știu ce să-i fac pur și simplu apei care vine atât de minunată spre mine, cum să mă revanșez față de ea, gândeam fiind deja departe de vecină. Desigur, ecologic vorbind, există economia și poluarea cât mai puțină ca soluții... Dincolo de asta, mă gândeam la gingășia acestui fluid care ne asigură viața. Din empatia pentru care mă știe o lume întreagă - lumea mea - m-am gândit să mă pun o clipă în pielea apei ,care ne este binecuvântare în viața de zi cu zi. În acea secundă dopul vanei mele s-a ridicat, fără vreun drept de apel, presiunea m-a tras în canalizare  și m-am trezit în baia vecinei. Înainte ca ea să se apropie de baie, vecinul de și mai sus a pornit apa și eu, rostogolindu-mă printre cifrele contorului ei, am mers cu presiune, mai departe. Înghițind bule de aer și învârtindu-mă, întinzându-mă și apoi contopindu-mă cu altă apă, în care formam un tot fluid, deși eu, o singură particulă de apă, în momentul următor am ajuns direct în paharul vecinului grec. Câte și mai câte miliarde de cifre ar fi despre apă, nimeni nu poate ști sau cât timp va veni ea să ne servească, să ne fie aliat pe viață. Apoi m-am gândit la libertate, cât de frumos circulă apa pe unde vrea și totuși ce putere potențiatoare are. E o gentilă, ea, așa, de felul ei, vine și ne servește printr-o apăsare de robinet când vrem noi. Ca o mamă, apa-mamă. Ni se dăruie ca noi să fim îngrijiți și hidratați, ne ajută să trăim în bună formă și să ne simțim binecuvântați când o avem. O grămadă de cifre mi se roteau în cap. Plus toată apa care pleca și venea peste mine. Era să văd nevăzute, dintr-o perspectivă microscopică, pe unde trece și să văd cum ne duce mai departe ADN-ul, ni-l varsă în râuri, mări, pânză freatică, nori și așa ne face nemuritori. Ce fel de contor ar trebui să am, ca să îmi pot măsura apa? Din mine, de pe lângă mine, care pleacă și care vine mereu? Nu! Nu-mi trebuie contor, am concluzionat și chiar atunci m-au trezit bătăi în țeava din baie. Mi-am scos capul printre bulbuci, în vana mea, unde făceam o binecuvântată baie. Desigur era după ora 22, noaptea. 

 

 

 

Fotografia din oglindă

 

Nimeni nu a intrat în acea cameră, de la apus și până dimineața. A fost o seară cu lună nouă, cu cer senin și ultimele raze de soare, ce urmau să meargă la somn, se jucau prin cameră, căutându-mă, probabil, să-mi dăruiască puțină vitamină D. Numai că nu m-au găsit. Cine știe dacă sunt aici sau dincolo? Ce anume e aici și ce, dincolo? Sau cât? Când voi reveni printre oameni și dacă?

”Speram să nu mă întrebe ce iubesc la această jumătate a mea, fiindcă nu aş fi ştiut să-i spun. Doar că e senzaţia de flori cu mijloc galben şi petale albe, de iarbă, de salcâmi şi iasomie, de pomi înfloriţi, sofisticaţi şi de râu cu poduri învechite. E senzaţia vânt al serii de vară, care îmi zburleşte părul şi gândurile. De apă în fântână şi foc în cuptor. De aer pe care îl respir într-un turn de biserică. De iarbă udă în grădina cu cireşele care îmbie şi cu nucii sub care veghea se întâlneşte cu somnul. Apoi a plecat. Apoi eu. Ştiu doar că jumătatea mea îmi iubeşte gândurile. Eu nici măcar nu am ce gânduri să-i iubesc şi de ce. Eu doar iubesc. Şi asta sperie. Atât de tare încât uneori mă lasă să zac, cum am stat toată seara aceasta în iarba din spatele bisericii, fără să-mi adie vreun cuvânt. Uneori ştiu că mă pândea printr-un ochean lung cât un tulnic şi-şi punea zăvor la cuvinte. Cât de crude vremuri erau acelea! Cât de mare durere între cele două tăceri! Câtă pedeapsă și durere! Să știi că lucrurile pe care le-am spus s-au întâmplat, fiindcă la o anume intensitate, vibrație și concentrare cuvintele se materializează. Știi experimentul cu orezul, nu? Dacă nu, caută-l. M-aș ridica de aici dacă aș găsi pe cineva, un medic care ar putea să-mi vindece gândurile, simțurile, inima de iubirea aceasta maximă sau măcar un vraci care să învârtă butonul volumului ei mai jos. Speram să nu! Să nu mă întrebe nimeni niciodată despre jumătatea aceasta a mea.”

Acestea erau cuvintele pe care le spunea fotografia mea, care se privea într-o oglindă și încerca să dialogheze cu imaginea din fața ei, care reflecta cuvintele în față. Eu, din fotografie, le reflectam înapoi și toată seara s-au învârtit în aer unele lângă altele, au sunat așa, plutind prin aer, dinspre oglindă înspre fotografie și înapoi, până s-a făcut întuneric. Noaptea cuvintele au amuțit. Demagnetizate, au căzut pe jos. O să vină cineva să le măture. În camera mea, cu fantome în fotografii. Cu mine, printre ele, o entitate jumătate vie, jumătate fotografie. Vom vedea dacă și eu rămân acolo sau voi nimeri pe fundul unui coș de gunoi.

A doua zi am găsit doar cuvintele ”senzația” și ”cât”. Doar două. Fără vreun sens. Fără să pot lega ceva cu ele. N-am găsit ”inima”, n-am găsit ”jumătatea” sau măcar ”speram”. Atât pot ști despre ele: s-au dus cuvintele, măturate, într-o mașină de gunoi, care le-a malaxat. Și cioburile oglinzii, fiindcă cineva o spărsese și desigur, fu și ea măturată. Simplu. Și sec. Fără ca altcineva, să mai știe ceva despre asta. Pentru că tăcerea ajunge peste tot, chiar până acolo departe, de unde mă poate dar nu vrea, privi printr-un ochean lung, acea impresie de jumătate. Cuvintele acestea au și semne de punctuație printre ele sau însăși ele au o forță în care nu necesită să mai pui vreun semn ajutător. Sau o oglindă. Sau o viață într-o palmă. Se tace. Se trece pe lângă mine, fără să se dorească a mă întâlni. Mă întreb câtă iubire mai poate încăpea în gestul acesta? Cum poate răbda cineva aceasta unei jumătăți ale sale. Sau poate neîmplinirea trebuie să fie marea mea artă. Să accept că trebuie să duc de acum o viață de înjumătățit. Acesta e momentul în care trebuie să pun un punct care doare aproape până la leșin. Chiar fără cuvinte. Chiar în neîmplinire. Și voi retrage toate gândurile înapoi, la mine. Voi supraviețui. Poate așa trebuie să se întâmple. Să se termine cuvintele de iubit. Și pentru prima dată în ultimii ani fără gândul la jumătate, să leșin. Sub aerul fără cuvinte dintr-o seară cu lună nouă.

welcome back

 

 

Într-o zi, ca oricare alta m-am trezit cu ceainicul vechi lângă mine. Un pic mi-am amintit că băusem o licoare, cumpărată dintr-un souk, pe care mi-o oferise cineva și care, în cele din urmă mă topi și în scurt timp mi-am dat seama că ceainicul mă băuse cu totul. Cine știe cât oi fi stat acolo și cine știe cum am reușit să revin? Mister peste mister. Toate lucrurile astea le-am constatat după ce m-am trezit. Adică, mi le-am amintit. Ce mai peripeție! Bine că a trecut și că sunt din nou aici, mi-am spus, încercând să aflu o dată și o oră, fiindcă luna, privind de pe balcon în grădina mea, o aflasem. Era mai. După liliecii cei mov și albi semiînfloriți. Apoi, constatând că nu e nimeni cu mine, nici măcar pisica mea dragă, m-am hotărât să ies în oraș, ca să întețeg mai multe despre timpul în care am revenit. Mașini obișnuite, Casa de Cultură la locul ei, gazonul la fel, arțarul absolut imens și strâmb a scăpat tot acolo însă frumosul pin e tăiat și regret. Era una din portițele mele de evadat prin rețeaua de lemn a pământului. Bine, am mers mai departe, spre seară cumva, momentul din zi care mă flatează pe mine și fără să simt vreun miros sau vreo substanță chimică în aer, am văzut doi tineri cu două măști chirurgicale pe față. Îmi amintesc când colegul m-a somat să port, acum mulți ani, având o răceală, să nu-l îmbolnăvesc. Era ipohondru. Masca mi se lovea de ochelari. Ochelarii se așezau în sus, m-am trezit cu o iritație la ochi și la nas dar da, îl ferisem pe coleg, nu se răci atunci de la mine. Și am trecut de standul taximetriștilor, care nu știu de ce, majoritatea purtau și ei același tip de mască. Apoi am constatat o trecere nouă de pietoni, pe care am vrut să o probez, când un polițist, cu aceeași mască m-a fluierat și mi-a făcut semn să trec. Mai departe, pe lângă primărie, pe însuși domnul primar, pe care l-am recunoscut după statură l-am văzut tot cu mască și atunci mi-am băgat capul în gulerul înalt al fâșului meu verde, ascunzându-mi instinctiv gura, fiindcă peste tot în jurul meu, oamenii purtau aceleași măști chirurgicale sau unele cu alt fel de model, adaptat pentru fața lor. Nu mai înțeleg nimic. Am început să respir aerul serii și n-am simțit nimic deosebit în el. Ce-ar putea fi? Care ar putea fi anul? Cât oi fi dormit pe fundul ceainicului? Ce se întâmplă cu lumea din exterior?

Am mers mai departe pe strada Moților, să văd mai multe autoturisme, ca să înțeleg mai bine situația. Dar în trolee sau în autobuze, care da, arată mai bine, au un design și culori mai plăcute, toți oameni purtau aceste măști. Am început să mă întreb cum se pot recunoaște, fiindcă ele ocupau mai bine de jumătate din trăsăturile feței și în plus aveam o amintire jenantă despre ele. Și tocmai când mă întrebam dacă animalele de companie poartă și ele, am văzut trecând o pisică pe partea cealaltă, liberă și lipsită de griji, un grup restrâns de pescăruși, o pereche de guguștiuci și câteva muște, fără mască. Bun! Înseamnă că acesta e un accesoriu omenesc, mi-am spus și am început să mă gândesc la avantajele ei. E, desigur un ajutor substanțial la camuflare. Aceea pe care eu o agreez și de care am nevoie când vreau să merg dintr-o parte în alta sau când vreau să trăiesc liber. Unora le place să fugă la pericol, altora să se lupte, însă eu, Bubu, categoric sunt dintre cei care încearcă în situații limită un camuflaj. Acela care îmi permite luxul să urmăresc, să meditez, să calculez și să învăț din fiecare situație periculoasă.

Înainte să trag o concluzie cu timpul în care m-am trezit m-am uitat la statui, dacă ele purtau aceste măști și la boturile mașinilor, care nu, nici ele nu purtau.

Așadar mergând pe urmele troleibuzelor înspre cartierul Mănăștur și gândindu-mă la toate acestea, am cotit-o spre dreapta pe o străduță, la un moment dat. Toată agitația unui oraș ce se pregătea de înserare mă obosise și doream să scap de toate culorile și zgomotele mașinilor și ale trecătorilor fără identitate.

Așa că da, parcă intrasem într-o altă lume. Desigur, e aceeași, doar anii diferă, culorile, poate și mirosurile de pe drum. La câțiva pași am zărit o veveriță într-un brad în curtea unei case și bucurându-mă, am încercat să mă țin după ea, fiindcă știam că ea poate mă va lămuri cu situația în care am revenit din somnul meu. Așa, pe înțelesul nostru. Am fugit după ea, am trecut de pârâu și dintr-o dată s-a deschis în fața mea o construcție uriașă argintie, ce sclipea în lumina soarelui care dădea să apună. Nu-mi venea să cred. O fi vremea OZN-urilor și poate aceste măști te pot proteja de cine mai știe ce...

Ne-am apropiat și construcția rondă metalică creștea, apoi veverița s-a urcat pe curba argintie iar eu obosisem de-a binelea.

— Stai, așteaptă-mă, n-am de gând să merg într-o navă extraterestră. Numai ce m-am întors în lumea aceasta, hai să fim serioși. Nu mai vreau călătorii fantastice! Vreau să aflu, să se facă lumină în tot acest mister. Ce se întâmplă cu ziua aceasta, cu anul în care suntem? Ce e cu noi?

N-am apucat bine să întreb, că veverița a sărit pe marginea lucioasă a acestei aeronave și s-a pierdut în interiorul ei. Nava era uriașă. Căzută parcă peste stadionul cel vechi iar plopul cu tulpina cea mai groasă din orașul nostru și din împrejurimi nici nu mai exista. Eram ca într-un film ciudat, unde lumea nici măcar nu se mai miră de prezența unui obiect străin și ciudat în orașul lor.

Am înaintat pe străduță și m-am așezat pe o treaptă în fața unei case. O fată de vreo 12 ani m-a văzut și m-a întrebat dacă mi-e rău.

— Vă pot ajuta cu ceva?

—  Nu! Nu mi-e rău! Voiam doar să te întreb, ce e cu chestia asta?, arătând spre nava spațială.

—  A, n-ai mai fost pe-aici?

—  Am fost dar în urmă cu ceva ani.

—  E Arena, Stadionul cel nou. Oamenii nu știu de ce îi spun nou, că e foarte vechi, de când m-am născut eu.

—  În orice caz arată interesant. În ce zi suntem?

—  E miercuri.

—  În ce an?

—  Cum în ce an? Anul de după anul trecut, care ne-a enervat. Cum poți întreba asta?

—  Întreb așa cum pot. Te rog, nu te supăra! Dacă aș fi știut, nu aș fi pus întrebarea.

— Păi, ce an crezi că ar putea fi?, m-a întrebat ea.

—  Nu-mi dau seama.

—  Spune un an!

—  Ar putea fi... 2018?

—  Nuuuu. A fost înainte...

—  2028? , am întrebat, gândindu-mă la anii rotunzi în care aș fi putut lipsi.

—  O să fie peste ceva vreme și 2028.

—  Nu știu.

—  Hai, zi! Dar stai! De ce nu știi? Ce s-a întâmplat?

—  Am dormit mai mulți ani...

—  Ai avut niște probleme de sănătate?

—   Poate... s-ar putea spune și asta.

—  Îmi pare rău! Atunci nu te mai sâcâi. E anul 2021, după 2020, anul pandemiei.

—  Eu i-aș zice ”anul măștii”.

—  Acela a fost anul trecut.

—  De un an de zile se poartă aceste măști?

—  De mai bine de un an.

—  Îmi pare rău!

—  E o boală, un virus care a îmbolnăvit sau chiar omorât destul de mulți oameni.

—  Mereu au fost boli.

—  Da, numai că acum e obligatoriu să purtăm măști. Am eu una pentru tine, văd că nu ai. Poftim! Și Welcome back!

—  Mulțumesc!

—  Mă duc, că mai am teme de terminat. Sănătate!

—  Sănătate!

După ce fetița s-a îndepărtat, din raza mea, mi-am dat seama că putea fi chiar veverița pe care o urmărisem. Și cât de ciudat mi se păru să mă salut cu ”sănătate!” cu un copil. Sau poate iar o iau razna... oooof!

 Greu mi-a fost să revin. Nu trezirea în sine, ci constatările de după. Fiindcă, dragii mei, trebuie să-mi spun: bine-am revenit! Dintr-un somn de 13 ani. Nu știu ce s-a întâmplat, pe unde-am hălăduit cu mințile, prin ce crepuscul de stele dar iată-mă înapoi într-un mai al anului 2021, pardon, înainte, fiindcă ultima dată pe care mi-o amintesc e din iunie 2008.

Ieri m-am întors acasă prin parc. Unele lucruri se termină, altele, revin. Sau vin în viața noastră, cea pe care trebuie să o trăim cât putem de frumos până la capăt. Dacă ea o fi având un capăt. Mi-am amintit că adormisem și n-o mai aveam pe mama. Între timp, nici pe tata. Și nici măcar pisica. Așadar, e un viitor în care va trebui să-mi duc singurătatea mascată pe drum. Să revin cumva la ceea ce fusesem eu înainte. Să vă salut de revenire într-o seară crepusculară. Și să constat că între timp orașul meu nu mai are câțiva copaci pe care îi iubeam și... s-a umplut de pescăruși.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

rana obosită

Ieri n-am avut linişte. N-am putut dormi, n-am putut mânca. Nu mi-am putut opri ploaia cea sărată, care-mi şiroia pe obraz. Nu şi nu! Până când două păsări de un colorit ciudat s-au aşezat în liliac şi speram să zboare înainte ca pisica mea să înceapă să le vâneze. Fiindcă n-aş fi avut cum să o opresc, iar păsăruicile erau chiar simpatice, cu verdele, albastrul şi albul lor în pene.
- Cip-cip-cip-cip-cip! Ne-cip-li-cip-niş-cip-tea-cip-cip-cip ta-cip vi-cip-ne-cip de-cip la-cip ti-cip-ne-cip!
M-am gândit că visez, când a doua pasăre, cu ciripit mai acut, a repetat aceeaşi frază muzicală. Sau literară! Sau filosofică! Şi Dumnezeule, nu-mi venea să cred. Atunci m-am privit, dar n-aveam nimic neobişnuit. Apoi, mi-am dat jos bluza, ca să mă conving că nu am nimic pe mine, când mi-am observat rana. Era rana mea, cea de toate zilele, pe care o duc în piept. Rana pe care nici nu o mai simt, care şi-a făcut stagiul durerii, în cei şase ani de când o port. Rana mea, cea de toate zilele, care nu se mai închide, nu vrea să se închidă. Bun. O fi rana?
- E, rana? Voi ce ziceţi, e rana?
- Cip-da, cip-da, cip-da!
- Cip-da, cip-da, cip-da!, mi-a răspuns a doua oară, tonul cel grav, timp în care au urmat două bătăi de aripi, iar cele două păsări au dispărut din curtea mea. Mi-am examinat încă o dată mâinile, picioarele, însă chiar nimic nu părea neobişnuit. Nici chiar rana din piept, pe care o port, fără să mă mişc dificil, fără ca nimeni să nu bănuiască ceva despre ea. La urma urmei, câtă lume ştie că eu am o rană uriaşă în piept? Practic, aproape nimeni. Aşa că mi-am privit rana din piept în oglindă. Nu obişnuiesc să mă privesc prea des în oglindă, dar de data aceasta mi-am atins rana. Fiindcă voiam să ştiu ce anume îmi dă atâta nelinişte. Aşa că am tras de marginile ei. Am deschis coastele şi m-am privit în coşul pieptului, să de ce doare atât. Erau toţi acolo. Toţi cei pentru care plâng, nimic neobişnuit şi chiar mă aşteptam să-i găsesc. Erai şi tu. Te-am chemat, însă nu mă auzeai. Tu, cu gândurile tale proiectate în alte părţi. Ţi-am întins un braţ de poeme, pe care le-ai dat la o parte, în intenţia că te vei uita cândva peste ele. Dacă vei avea timp. Ţi-am întins mâna, dar tu stăteai cu gândurile în alte părţi. Stăteai aproape cu spatele la mine. Atunci am început să te privesc din alt unghi. Mi-ai răspuns două cuvinte şi te-ai întors cu gândurile spre altcineva. Aş fi vrut să-ţi spun că te iubesc, dar precis că n-aş fi primit nici un răspuns dinspre tine, fiindcă, aşa cum te-am găsit în rana pieptului meu, toată fiinţa îţi era întoarsă cu gândurile spre altcineva. Aşa că am înţeles de unde vine această nelinişte şi am făcut câţiva paşi înapoi. Apoi am făcut mai mulţi paşi înapoi. Apoi am ieşit în afara trupului meu şi am lăsat rana deschisă în continuare.
Aseară m-am gândit că dacă te-aş scoate de-acolo, aş scăpa de nelinişte. Aş creşte, probabil. Aseară m-am gândit cum ar fi ca viaţa să se trăiască în continuare fără tine. Pentru prima oară în viaţă. Fiindcă oricum stai aşezat cu spatele la mine, iar gândurile ţi-s întreptate în alte direcţii. Apoi am început să mă plimb pe stradă şi să cresc. Până la porţile caselor. Până la etajele întâi. Vedeam peste camioane şi mult mai departe decât mi-aş fi imaginat. Aseară am realizat cât de mult doare această nelinişte, cum mă apasă ea şi cât de înaltă fiinţă aş creşte, dacă nu te-aş purta, dureros de greu în piept pe tine. Poate am să-mi doresc să cresc şi să scap de nelinişti, mi-am spus pentru prima dată în viaţă. Şi pentru prima dată în ultimii şase ani m-am gândit cum ar fi să-mi trăiesc viaţa fără tine. Şi că o să mă mai gândesc la asta.

Astă dimineaţă au apărut din nou cele două păsări şi de data aceasta s-au plasat în tei. Le-am urmărit toată dimineaţa. Aş fi vrut să le întreb de unde au ştiut ce mă doare şi care îmi sunt grijile. Sau să-mi spună dacă mai merită în viaţa aceasta să te iubesc. Să te port în piept, ca pe cel mai greu univers întâlnit vreodată. Şi care nu mă lasă să respir, uneori, să trăiesc fără să mă gândesc la tine. În timp ce tu stai cu spatele întors la mine şi cu faţa spre alte gânduri. Le-am ascultat toată dimineaţa. Însă n-am mai auzit nimic. Decât cip-cip-cip-cip-cip. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Nici măcar cu mine. Sau cu rana mea obosită.

Am privit încă o dată şi nici păsările cu penajul lor nu mai erau acolo. Aş vrea să cred că mi s-a părut că ele au fost acolo, în locul celor două frunze. Că mi s-a părut că mi-au spus despre tine. Că nu te voi găsi niciodată cu spatele întors către mine. Sau cu gândurile îndreptate în alte părţi. Dar nu ştiu dacă aceasta se poate.

Conuri de umbră şi pin

Marţea trecută, era seară, cerul devenise de un crepuscul întunecat, aşa că mi-am propus să nu mai amân nimic. M-am dus la platoul cu iarbă de sub pin, m-am uitat în dreapta şi în stânga şi chiar părea să am cale liberă. Omul cu berea în mână stătea în picioare, dar povestea cu oamenii de la masa la care serveau badoage de bere, florăre
sele deja erau plecate, biblioteca, închisă, aşa că m-am putut urca pe platoul cu iarbă destul de crescută, să-mi culeg în grabă conurile uriaşe de pin. Erau lipicioase, iar la asta nu mă gândisem. Mi se umpluseră mâinile de clei şi nu mai ştiam unde să depozitez, pe loc conurile. Pe când să-l pun pe al şaptelea într-o plasă găsită chiar pe platou, observ într-o maşină nişte ochi care mă fixau deja dubios. Iar când l-am pus deja şi pe al nouălea în plasă, doi poliţişti de stradă se apropiau de mine, impostându-mi să mă legitimez. - Ce faceţi acolo, pe platoul verde? - Mă uit şi eu pe-aici. - Ce-aveţi în plasă? - Nimic..., am spus, de teamă să nu-mi fie confiscate conurile. - Cum nimic, că e plină plasa. - Nimic interesant pentru dumneavoastră. Nimic important. - Stai pe loc! mi s-a spus atunci. Avem un suspect, chemaţi jandarmii prin staţie. Mâinile sus! Deja gluma se îngroşase, oamenii e posibil să fi crezut că am gânduri necurate, sau poate căutau pe cineva anume, aşa că singura cale de a scăpa cumva din această încurcătură era să fac o incantaţie către tatăl-crepuscular. Şi am făcut-o! Nu era sigur că voi primi ascultare, însă, în timp ce poliţistul o ajuta pe poliţistă să urce pe platou şi omul din maşină se hlizea la ei, am tăiat în aer o felie de timp, m-am strecurat în ea şi i-am mulţumit în grabă tatălui, că mi-a fost alături. Mi-am lăsat afară doar mâna stângă, căreia i-am dat drumul să cadă pe jos. Ea s-a făcut un cenuşiu mascul de veveriţă ce s-a suit cu viteză şi cu tumbe, în vârful pinului. Pentru că ştiam că de acolo de pe crengile coniferului mă pot doborî cu gloanţe de cauciuc sau mă pot urmări, am sărit pe gardul de la Stomatologie, pe acoperiş, în curtea cu dalmaţianul, care era cât pe ce să mă agaţe în dantura lui, apoi am stat într-un horn, până la mijlocul nopţii, când am aţipit, cu capul sprijinit de cărămizile călduţe. Cealaltă parte a mea, cea mai mare şi nevăzută, ascunsă în falia de timp, s-a prefăcut în vânt, a luat pe sus punga cu cele nouă conuri şi le-a zburat prin toată piaţeta, până în curtea mea, unde chiar nu era nimeni să le ia. Evident, poliţiştii s-au uitat năuci după veveriţa care făcea tumbe şi salturi spectaculoase, timp în care am întins-o acasă, cu plasa plină şi fără mâna stângă. Practic, toată asistenţa avea privirea absorbită de animanul cel mic şi jucăuş. Iar de pungă, nu s-a mai îngrijit nimeni, decât eu, cu grija mea. Să nu-şi imagineze careva că mi-a fost uşor să fac asta. Acasă a trebuit să stau cu mâinile pe lângă corp, să nu observe nimeni ce îmi lipseşte şi am adormit cu plapuma trasă bine peste umeri, cu toate că e cald de mai. Cumva, mi-am recuperat braţul, în noaptea următoare, în care am avut norocul unui cer, din nou crepuscular. Important era că am cules conurile acestea uriaşe de pin, din care voi sădi sămânţă, pe lângă zidul din curtea mea. Din care voi face un candelabru, cu nouă conuri de umbră sau de pin uriaşe. Pe care am să i le arăt dragostei vieţii mele, când şi dacă va veni la mine. De acum, am să mă rog să se întâmple şi-am să-mi doresc asta, probabil suficient de mult. La semiumbră de con am să-i spun povestea din seara de mai şi cred că va fi singurul om de pe pământ, care o să mă asculte şi care o să mă creadă. *Aici, unde Oana s-a întrebat cum mi-am recuperat mâna, voi detalia prin faptul că veveriţa care dormise în horn, de teamă să nu fie vânată sau să nu păţească vreun accident, a stat liniştită până în zori, când deasupra, dimineaţa îşi lăsă lumina în nuanţe tot mai deschise peste horn. Când soarele s-a ascuns după un nor mai gros şi cam atât de mare cât să treacă 3 minute de alergat printre platoul cel verde, taximetre şi cele câteva acoperişuri de străbătut, când lumina era de un crepuscul al dimineţii de sfârşit de mai, veveriţa, sau mâna mea, s-a întrecut la fugă peste case, s-a căţărat în liliac, pe puntea pisicilor, a ajuns în balcon, a sărit pe fereastra din baie şi m-a găsit, în veghe în acea dimineaţă. Eram în genunchi. Mă rugam. Poate şi pentru asta. Adică să-mi pot recupera fără probleme mâna. Aşa că nu mai ştiu când, mâna mi s-a lipit la loc. Şi nu mai ştiu cum, dar mă bucur că s-a întâmplat! Cunosc faptul că nu e bine să profit de aceste momente şi mai ales, că nu e bine să exagerez cu ele, fiindcă e uneori foarte riscant. Pot spune că până acum am avut noroc. Nu ştiu cum. Apoi timpul şi-a reintrat în apele lui şi nimic anormal nu s-a mai întâmplat multe zile. Nimic palpitant, adică, nimic demn de a fi notat.

Un gen de eroi

Tocmai aflasem că cineva, care doreşte neapărat să-mi intre în graţii a plagiat. - Eşti sigură că vorbim despre aceeaşi persoană? mi-am întrebat prietena care îmi spusese şi de al cărei cuvânt nu mă puteam îndoi. - Da, a plagiat!

- Atunci, aşa se explică totul! mi-am spus şi mi-am amintit involuntar de ceea ce discutasem cu persoana în cauză, atunci când mi-a solicitat să ne întâlnim. Şi de faptul că, nu ştiu cum şi în ce fel, observasem că poartă proteză, fapt pe care nu l-am luat în seamă, chiar dacă mi-e scârbă de nu mai pot, de protezele dentare. Mi-am zis că doar nu are ce să mă intereseze acest aspect şi mi-am luat gândul de acolo şi nici vocea piţigăiată n-avea ce să mă indispună. Că, important era doar ca în conversaţiile noastre, personajul despre care vorbesc acum să fie inteligibil şi nimic mai mult. Nici măcar ochii cei alunecoşi, care mă priveau, vultureşte, nu ma interesau. Aşa că nu i-am băgat în seamă. Astăzi însă, am intrat într-o sală în care se auzea vocea persoanei cu plagiatul. Acum însă, ştiam cum este, aşa că eticheta se lipi automat în dreptul numelui persoanei. Am ajuns în sala plină de oameni şi am început să mă uit, în dreapta şi în stânga, după chipuri cunoscute. Îi cunoşteam pe câţiva, însă nu ştiu de ce, parcă nu aveam chef nici de conversaţie. Deodată, vocea aceea care vorbea se ascuţi şi aproape că îmi sparse timpanele. Mi-am zis, hai să mai stau, chiar dacă deja îmi venea curent la urechi. Apoi, proteza ieşi pur şi simplu din gura vorbitorului, căzu pe jos şi de acolo cuvânta piţigăiat. Nici ochii cei alunecoşi nu mai rămăseseră la locul lor, căzură pe jos, iar bieţii oameni nevinovaţi, nu mai ştiau pe unde să treacă, să nu calce sau să strivească nimic din ceea ce se destrăma pe jos. Apoi, sala se umplu de proteze vorbitoare, aşa încât, am ieşit în pas alergător, fiindcă mă umpluse cea mai mare greaţă de pe lumea contemporană cu autorii plagiaţi. Oamenii stăteau în continuare acolo, iar eu m-am gândit cu îngăduinţă la naivitatea lor. Fiindcă şi eu fusesem ca ei. Acordasem circumstanţe atenuante şi aveam un chip senin, pnă azi, când Dumnezeule, mi-a venit să vărs tot şi am şi vărsat câteva cuvinte, să-mi fie cu iertare, chiar şi aici. Până la proba contrarie, pe oamenii aceia care nu ştiu cum au mai rămas, i-aş decora. N-am cum să-i avertizez şi de aceea, le-aş spune, eroi.

Bubu fără umbrele

Niciodată n-am suportat ploaia. Nu pentru că ea e gri sau urâtă, ci pentru că atunci când mă ploua, mă pleoşteam, mi se uda părul, îmi era frig şi mă răceam. În plus, mă şi durea capul, uneori, când atmosfera îşi lăsa norii prea jos peste oraş. Aşa că nu o plăceam. Deşi, ea, nu cred că avea ceva cu mine. Şi mă mai enervau maşinile cele nesimţite, care te stropeau şi mai ales pe mine, nu ştiu de ce, probabil că figura mea era prea disperată de ploaie şi atunci atrăgeam involuntar stropiturile de roţi şi de bălţi murdare. Apoi, mi-am zis să încerc să port umbrele. Însă, fiindcă nu-mi erau comode, le pierdeam peste tot. Aşa că, nu mai port umbrele. Sunt Bubu, fără umbrele. Însă, de o vreme încoace, m-am uitat eu la ploaie şi i-am zis că nu o să mă mai intereseze de ea. Aşa că, nu mă mai interesează. Chiar dacă, mulţi ani, mă scotea din sărite. -Auzi, ploaio, treaba ta! Chiar poţi să vii, că eu nu port umbrele. Şi chiar poţi veni, că eu am să te înfrunt, fără ciudă. Ai înţeles? Într-o zi, tot gândindu-mă eu aşa, am trecut pe lângă o baltă care mă atrăgea şi în care picurii se prefăceau că vor să o umple. Nu erau picuri mari, ci din aceia mititei, cei mai enervanţi şi ţâcâitori. Şi acolo, în baltă, ploaia mi-a răspuns cu un cuvânt reflectat în ea: "tesaturi". -Sigur că mă satur, i-am spus! Mă satur să te iau în seamă. Să port umbrele, să mă enervez că mă uzi. De tine, adică! Nu mi-a mai zis nimic de atunci, dar când mi-am ridicat ochii, pe peretele din spatele meu trona, nu atât de mare cât în baltă, firma magazinului de "ţesături". Aşa că de atunci, de când am înţeles că nici ploaia nu vrea să-mi răspundă clar şi precis, nici eu n-am mai vorbit cu ea. Dar nici nu mă mai deranjează, poate să curgă, potop. Din când în când îmi iau câte o umbrelă împachetată în haină sau în geantă, nu ca să mă feresc de ploaie, fiindcă feriturile de ea erau pe sub streşini, pe drumurile cele scurte din centrul oraşului meu, până acasă. Capul nu mă mai doare, de răcit n-am mai răcit de vreo trei ani, aşa că ce-mi mai pasă mie acum de ploaie. O arăt cerului, pe umbrela mea cea portocalie. Pe interior are argintiu şi o port, aşa, fiindcă mi se asortează cu gândurile. Aşa, din când în când, fiindcă nu mă schimb eu aşa uşor, adică tot Bubu fără umbrele rămân.