Conuri de umbră şi pin

Marţea trecută, era seară, cerul devenise de un crepuscul întunecat, aşa că mi-am propus să nu mai amân nimic. M-am dus la platoul cu iarbă de sub pin, m-am uitat în dreapta şi în stânga şi chiar părea să am cale liberă. Omul cu berea în mână stătea în picioare, dar povestea cu oamenii de la masa la care serveau badoage de bere, florăre
sele deja erau plecate, biblioteca, închisă, aşa că m-am putut urca pe platoul cu iarbă destul de crescută, să-mi culeg în grabă conurile uriaşe de pin. Erau lipicioase, iar la asta nu mă gândisem. Mi se umpluseră mâinile de clei şi nu mai ştiam unde să depozitez, pe loc conurile. Pe când să-l pun pe al şaptelea într-o plasă găsită chiar pe platou, observ într-o maşină nişte ochi care mă fixau deja dubios. Iar când l-am pus deja şi pe al nouălea în plasă, doi poliţişti de stradă se apropiau de mine, impostându-mi să mă legitimez. - Ce faceţi acolo, pe platoul verde? - Mă uit şi eu pe-aici. - Ce-aveţi în plasă? - Nimic..., am spus, de teamă să nu-mi fie confiscate conurile. - Cum nimic, că e plină plasa. - Nimic interesant pentru dumneavoastră. Nimic important. - Stai pe loc! mi s-a spus atunci. Avem un suspect, chemaţi jandarmii prin staţie. Mâinile sus! Deja gluma se îngroşase, oamenii e posibil să fi crezut că am gânduri necurate, sau poate căutau pe cineva anume, aşa că singura cale de a scăpa cumva din această încurcătură era să fac o incantaţie către tatăl-crepuscular. Şi am făcut-o! Nu era sigur că voi primi ascultare, însă, în timp ce poliţistul o ajuta pe poliţistă să urce pe platou şi omul din maşină se hlizea la ei, am tăiat în aer o felie de timp, m-am strecurat în ea şi i-am mulţumit în grabă tatălui, că mi-a fost alături. Mi-am lăsat afară doar mâna stângă, căreia i-am dat drumul să cadă pe jos. Ea s-a făcut un cenuşiu mascul de veveriţă ce s-a suit cu viteză şi cu tumbe, în vârful pinului. Pentru că ştiam că de acolo de pe crengile coniferului mă pot doborî cu gloanţe de cauciuc sau mă pot urmări, am sărit pe gardul de la Stomatologie, pe acoperiş, în curtea cu dalmaţianul, care era cât pe ce să mă agaţe în dantura lui, apoi am stat într-un horn, până la mijlocul nopţii, când am aţipit, cu capul sprijinit de cărămizile călduţe. Cealaltă parte a mea, cea mai mare şi nevăzută, ascunsă în falia de timp, s-a prefăcut în vânt, a luat pe sus punga cu cele nouă conuri şi le-a zburat prin toată piaţeta, până în curtea mea, unde chiar nu era nimeni să le ia. Evident, poliţiştii s-au uitat năuci după veveriţa care făcea tumbe şi salturi spectaculoase, timp în care am întins-o acasă, cu plasa plină şi fără mâna stângă. Practic, toată asistenţa avea privirea absorbită de animanul cel mic şi jucăuş. Iar de pungă, nu s-a mai îngrijit nimeni, decât eu, cu grija mea. Să nu-şi imagineze careva că mi-a fost uşor să fac asta. Acasă a trebuit să stau cu mâinile pe lângă corp, să nu observe nimeni ce îmi lipseşte şi am adormit cu plapuma trasă bine peste umeri, cu toate că e cald de mai. Cumva, mi-am recuperat braţul, în noaptea următoare, în care am avut norocul unui cer, din nou crepuscular. Important era că am cules conurile acestea uriaşe de pin, din care voi sădi sămânţă, pe lângă zidul din curtea mea. Din care voi face un candelabru, cu nouă conuri de umbră sau de pin uriaşe. Pe care am să i le arăt dragostei vieţii mele, când şi dacă va veni la mine. De acum, am să mă rog să se întâmple şi-am să-mi doresc asta, probabil suficient de mult. La semiumbră de con am să-i spun povestea din seara de mai şi cred că va fi singurul om de pe pământ, care o să mă asculte şi care o să mă creadă. *Aici, unde Oana s-a întrebat cum mi-am recuperat mâna, voi detalia prin faptul că veveriţa care dormise în horn, de teamă să nu fie vânată sau să nu păţească vreun accident, a stat liniştită până în zori, când deasupra, dimineaţa îşi lăsă lumina în nuanţe tot mai deschise peste horn. Când soarele s-a ascuns după un nor mai gros şi cam atât de mare cât să treacă 3 minute de alergat printre platoul cel verde, taximetre şi cele câteva acoperişuri de străbătut, când lumina era de un crepuscul al dimineţii de sfârşit de mai, veveriţa, sau mâna mea, s-a întrecut la fugă peste case, s-a căţărat în liliac, pe puntea pisicilor, a ajuns în balcon, a sărit pe fereastra din baie şi m-a găsit, în veghe în acea dimineaţă. Eram în genunchi. Mă rugam. Poate şi pentru asta. Adică să-mi pot recupera fără probleme mâna. Aşa că nu mai ştiu când, mâna mi s-a lipit la loc. Şi nu mai ştiu cum, dar mă bucur că s-a întâmplat! Cunosc faptul că nu e bine să profit de aceste momente şi mai ales, că nu e bine să exagerez cu ele, fiindcă e uneori foarte riscant. Pot spune că până acum am avut noroc. Nu ştiu cum. Apoi timpul şi-a reintrat în apele lui şi nimic anormal nu s-a mai întâmplat multe zile. Nimic palpitant, adică, nimic demn de a fi notat.