rana obosită

Ieri n-am avut linişte. N-am putut dormi, n-am putut mânca. Nu mi-am putut opri ploaia cea sărată, care-mi şiroia pe obraz. Nu şi nu! Până când două păsări de un colorit ciudat s-au aşezat în liliac şi speram să zboare înainte ca pisica mea să înceapă să le vâneze. Fiindcă n-aş fi avut cum să o opresc, iar păsăruicile erau chiar simpatice, cu verdele, albastrul şi albul lor în pene.
- Cip-cip-cip-cip-cip! Ne-cip-li-cip-niş-cip-tea-cip-cip-cip ta-cip vi-cip-ne-cip de-cip la-cip ti-cip-ne-cip!
M-am gândit că visez, când a doua pasăre, cu ciripit mai acut, a repetat aceeaşi frază muzicală. Sau literară! Sau filosofică! Şi Dumnezeule, nu-mi venea să cred. Atunci m-am privit, dar n-aveam nimic neobişnuit. Apoi, mi-am dat jos bluza, ca să mă conving că nu am nimic pe mine, când mi-am observat rana. Era rana mea, cea de toate zilele, pe care o duc în piept. Rana pe care nici nu o mai simt, care şi-a făcut stagiul durerii, în cei şase ani de când o port. Rana mea, cea de toate zilele, care nu se mai închide, nu vrea să se închidă. Bun. O fi rana?
- E, rana? Voi ce ziceţi, e rana?
- Cip-da, cip-da, cip-da!
- Cip-da, cip-da, cip-da!, mi-a răspuns a doua oară, tonul cel grav, timp în care au urmat două bătăi de aripi, iar cele două păsări au dispărut din curtea mea. Mi-am examinat încă o dată mâinile, picioarele, însă chiar nimic nu părea neobişnuit. Nici chiar rana din piept, pe care o port, fără să mă mişc dificil, fără ca nimeni să nu bănuiască ceva despre ea. La urma urmei, câtă lume ştie că eu am o rană uriaşă în piept? Practic, aproape nimeni. Aşa că mi-am privit rana din piept în oglindă. Nu obişnuiesc să mă privesc prea des în oglindă, dar de data aceasta mi-am atins rana. Fiindcă voiam să ştiu ce anume îmi dă atâta nelinişte. Aşa că am tras de marginile ei. Am deschis coastele şi m-am privit în coşul pieptului, să de ce doare atât. Erau toţi acolo. Toţi cei pentru care plâng, nimic neobişnuit şi chiar mă aşteptam să-i găsesc. Erai şi tu. Te-am chemat, însă nu mă auzeai. Tu, cu gândurile tale proiectate în alte părţi. Ţi-am întins un braţ de poeme, pe care le-ai dat la o parte, în intenţia că te vei uita cândva peste ele. Dacă vei avea timp. Ţi-am întins mâna, dar tu stăteai cu gândurile în alte părţi. Stăteai aproape cu spatele la mine. Atunci am început să te privesc din alt unghi. Mi-ai răspuns două cuvinte şi te-ai întors cu gândurile spre altcineva. Aş fi vrut să-ţi spun că te iubesc, dar precis că n-aş fi primit nici un răspuns dinspre tine, fiindcă, aşa cum te-am găsit în rana pieptului meu, toată fiinţa îţi era întoarsă cu gândurile spre altcineva. Aşa că am înţeles de unde vine această nelinişte şi am făcut câţiva paşi înapoi. Apoi am făcut mai mulţi paşi înapoi. Apoi am ieşit în afara trupului meu şi am lăsat rana deschisă în continuare.
Aseară m-am gândit că dacă te-aş scoate de-acolo, aş scăpa de nelinişte. Aş creşte, probabil. Aseară m-am gândit cum ar fi ca viaţa să se trăiască în continuare fără tine. Pentru prima oară în viaţă. Fiindcă oricum stai aşezat cu spatele la mine, iar gândurile ţi-s întreptate în alte direcţii. Apoi am început să mă plimb pe stradă şi să cresc. Până la porţile caselor. Până la etajele întâi. Vedeam peste camioane şi mult mai departe decât mi-aş fi imaginat. Aseară am realizat cât de mult doare această nelinişte, cum mă apasă ea şi cât de înaltă fiinţă aş creşte, dacă nu te-aş purta, dureros de greu în piept pe tine. Poate am să-mi doresc să cresc şi să scap de nelinişti, mi-am spus pentru prima dată în viaţă. Şi pentru prima dată în ultimii şase ani m-am gândit cum ar fi să-mi trăiesc viaţa fără tine. Şi că o să mă mai gândesc la asta.

Astă dimineaţă au apărut din nou cele două păsări şi de data aceasta s-au plasat în tei. Le-am urmărit toată dimineaţa. Aş fi vrut să le întreb de unde au ştiut ce mă doare şi care îmi sunt grijile. Sau să-mi spună dacă mai merită în viaţa aceasta să te iubesc. Să te port în piept, ca pe cel mai greu univers întâlnit vreodată. Şi care nu mă lasă să respir, uneori, să trăiesc fără să mă gândesc la tine. În timp ce tu stai cu spatele întors la mine şi cu faţa spre alte gânduri. Le-am ascultat toată dimineaţa. Însă n-am mai auzit nimic. Decât cip-cip-cip-cip-cip. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Nici măcar cu mine. Sau cu rana mea obosită.

Am privit încă o dată şi nici păsările cu penajul lor nu mai erau acolo. Aş vrea să cred că mi s-a părut că ele au fost acolo, în locul celor două frunze. Că mi s-a părut că mi-au spus despre tine. Că nu te voi găsi niciodată cu spatele întors către mine. Sau cu gândurile îndreptate în alte părţi. Dar nu ştiu dacă aceasta se poate.