”Speram să nu
mă întrebe ce iubesc la această jumătate a mea, fiindcă nu aş fi ştiut să-i
spun. Doar că e senzaţia de flori cu mijloc galben şi petale albe, de iarbă, de
salcâmi şi iasomie, de pomi înfloriţi, sofisticaţi şi de râu cu poduri
învechite. E senzaţia vânt al serii de vară, care îmi zburleşte părul şi
gândurile. De apă în fântână şi foc în cuptor. De aer pe care îl respir într-un
turn de biserică. De iarbă udă în grădina cu cireşele care îmbie şi cu nucii
sub care veghea se întâlneşte cu somnul. Apoi a plecat. Apoi eu. Ştiu doar că
jumătatea mea îmi iubeşte gândurile. Eu nici măcar nu am ce gânduri să-i iubesc
şi de ce. Eu doar iubesc. Şi asta sperie. Atât de tare încât uneori mă lasă să
zac, cum am stat toată seara aceasta în iarba din spatele bisericii, fără să-mi
adie vreun cuvânt. Uneori ştiu că mă pândea printr-un ochean lung cât un tulnic
şi-şi punea zăvor la cuvinte. Cât de crude vremuri erau acelea! Cât de mare
durere între cele două tăceri! Câtă pedeapsă și durere! Să știi că lucrurile pe
care le-am spus s-au întâmplat, fiindcă la o anume intensitate, vibrație și
concentrare cuvintele se materializează. Știi experimentul cu orezul, nu? Dacă
nu, caută-l. M-aș ridica de aici dacă aș găsi pe cineva, un medic care ar putea
să-mi vindece gândurile, simțurile, inima de iubirea aceasta maximă sau măcar
un vraci care să învârtă butonul volumului ei mai jos. Speram să nu! Să nu mă
întrebe nimeni niciodată despre jumătatea aceasta a mea.”
Acestea erau cuvintele pe care le spunea fotografia mea, care se
privea într-o oglindă și încerca să dialogheze cu imaginea din fața ei, care
reflecta cuvintele în față. Eu, din fotografie, le reflectam înapoi și toată
seara s-au învârtit în aer unele lângă altele, au sunat așa, plutind prin aer,
dinspre oglindă înspre fotografie și înapoi, până s-a făcut întuneric. Noaptea
cuvintele au amuțit. Demagnetizate, au căzut pe jos. O să vină cineva să le
măture. În camera mea, cu fantome în fotografii. Cu mine, printre ele, o
entitate jumătate vie, jumătate fotografie. Vom vedea dacă și eu rămân acolo
sau voi nimeri pe fundul unui coș de gunoi.
A
doua zi am găsit doar cuvintele ”senzația” și ”cât”. Doar două. Fără vreun
sens. Fără să pot lega ceva cu ele. N-am găsit ”inima”, n-am găsit ”jumătatea”
sau măcar ”speram”. Atât pot ști despre ele: s-au dus cuvintele, măturate, într-o
mașină de gunoi, care le-a malaxat. Și cioburile oglinzii, fiindcă cineva o
spărsese și desigur, fu și ea măturată. Simplu. Și sec. Fără ca altcineva, să
mai știe ceva despre asta. Pentru că tăcerea ajunge peste tot, chiar până acolo
departe, de unde mă poate dar nu vrea, privi printr-un ochean lung, acea
impresie de jumătate. Cuvintele acestea au și semne de punctuație printre ele
sau însăși ele au o forță în care nu necesită să mai pui vreun semn ajutător. Sau
o oglindă. Sau o viață într-o palmă. Se tace. Se trece pe lângă mine, fără să
se dorească a mă întâlni. Mă întreb câtă iubire mai poate încăpea în gestul
acesta? Cum poate răbda cineva aceasta unei jumătăți ale sale. Sau poate
neîmplinirea trebuie să fie marea mea artă. Să accept că trebuie să duc de acum
o viață de înjumătățit. Acesta e momentul în care trebuie să pun un punct care
doare aproape până la leșin. Chiar fără cuvinte. Chiar în neîmplinire. Și voi retrage
toate gândurile înapoi, la mine. Voi supraviețui. Poate așa trebuie să se
întâmple. Să se termine cuvintele de iubit. Și pentru prima dată în ultimii ani
fără gândul la jumătate, să leșin. Sub aerul fără cuvinte dintr-o seară cu lună nouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu