rana obosită

Ieri n-am avut linişte. N-am putut dormi, n-am putut mânca. Nu mi-am putut opri ploaia cea sărată, care-mi şiroia pe obraz. Nu şi nu! Până când două păsări de un colorit ciudat s-au aşezat în liliac şi speram să zboare înainte ca pisica mea să înceapă să le vâneze. Fiindcă n-aş fi avut cum să o opresc, iar păsăruicile erau chiar simpatice, cu verdele, albastrul şi albul lor în pene.
- Cip-cip-cip-cip-cip! Ne-cip-li-cip-niş-cip-tea-cip-cip-cip ta-cip vi-cip-ne-cip de-cip la-cip ti-cip-ne-cip!
M-am gândit că visez, când a doua pasăre, cu ciripit mai acut, a repetat aceeaşi frază muzicală. Sau literară! Sau filosofică! Şi Dumnezeule, nu-mi venea să cred. Atunci m-am privit, dar n-aveam nimic neobişnuit. Apoi, mi-am dat jos bluza, ca să mă conving că nu am nimic pe mine, când mi-am observat rana. Era rana mea, cea de toate zilele, pe care o duc în piept. Rana pe care nici nu o mai simt, care şi-a făcut stagiul durerii, în cei şase ani de când o port. Rana mea, cea de toate zilele, care nu se mai închide, nu vrea să se închidă. Bun. O fi rana?
- E, rana? Voi ce ziceţi, e rana?
- Cip-da, cip-da, cip-da!
- Cip-da, cip-da, cip-da!, mi-a răspuns a doua oară, tonul cel grav, timp în care au urmat două bătăi de aripi, iar cele două păsări au dispărut din curtea mea. Mi-am examinat încă o dată mâinile, picioarele, însă chiar nimic nu părea neobişnuit. Nici chiar rana din piept, pe care o port, fără să mă mişc dificil, fără ca nimeni să nu bănuiască ceva despre ea. La urma urmei, câtă lume ştie că eu am o rană uriaşă în piept? Practic, aproape nimeni. Aşa că mi-am privit rana din piept în oglindă. Nu obişnuiesc să mă privesc prea des în oglindă, dar de data aceasta mi-am atins rana. Fiindcă voiam să ştiu ce anume îmi dă atâta nelinişte. Aşa că am tras de marginile ei. Am deschis coastele şi m-am privit în coşul pieptului, să de ce doare atât. Erau toţi acolo. Toţi cei pentru care plâng, nimic neobişnuit şi chiar mă aşteptam să-i găsesc. Erai şi tu. Te-am chemat, însă nu mă auzeai. Tu, cu gândurile tale proiectate în alte părţi. Ţi-am întins un braţ de poeme, pe care le-ai dat la o parte, în intenţia că te vei uita cândva peste ele. Dacă vei avea timp. Ţi-am întins mâna, dar tu stăteai cu gândurile în alte părţi. Stăteai aproape cu spatele la mine. Atunci am început să te privesc din alt unghi. Mi-ai răspuns două cuvinte şi te-ai întors cu gândurile spre altcineva. Aş fi vrut să-ţi spun că te iubesc, dar precis că n-aş fi primit nici un răspuns dinspre tine, fiindcă, aşa cum te-am găsit în rana pieptului meu, toată fiinţa îţi era întoarsă cu gândurile spre altcineva. Aşa că am înţeles de unde vine această nelinişte şi am făcut câţiva paşi înapoi. Apoi am făcut mai mulţi paşi înapoi. Apoi am ieşit în afara trupului meu şi am lăsat rana deschisă în continuare.
Aseară m-am gândit că dacă te-aş scoate de-acolo, aş scăpa de nelinişte. Aş creşte, probabil. Aseară m-am gândit cum ar fi ca viaţa să se trăiască în continuare fără tine. Pentru prima oară în viaţă. Fiindcă oricum stai aşezat cu spatele la mine, iar gândurile ţi-s întreptate în alte direcţii. Apoi am început să mă plimb pe stradă şi să cresc. Până la porţile caselor. Până la etajele întâi. Vedeam peste camioane şi mult mai departe decât mi-aş fi imaginat. Aseară am realizat cât de mult doare această nelinişte, cum mă apasă ea şi cât de înaltă fiinţă aş creşte, dacă nu te-aş purta, dureros de greu în piept pe tine. Poate am să-mi doresc să cresc şi să scap de nelinişti, mi-am spus pentru prima dată în viaţă. Şi pentru prima dată în ultimii şase ani m-am gândit cum ar fi să-mi trăiesc viaţa fără tine. Şi că o să mă mai gândesc la asta.

Astă dimineaţă au apărut din nou cele două păsări şi de data aceasta s-au plasat în tei. Le-am urmărit toată dimineaţa. Aş fi vrut să le întreb de unde au ştiut ce mă doare şi care îmi sunt grijile. Sau să-mi spună dacă mai merită în viaţa aceasta să te iubesc. Să te port în piept, ca pe cel mai greu univers întâlnit vreodată. Şi care nu mă lasă să respir, uneori, să trăiesc fără să mă gândesc la tine. În timp ce tu stai cu spatele întors la mine şi cu faţa spre alte gânduri. Le-am ascultat toată dimineaţa. Însă n-am mai auzit nimic. Decât cip-cip-cip-cip-cip. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Nici măcar cu mine. Sau cu rana mea obosită.

Am privit încă o dată şi nici păsările cu penajul lor nu mai erau acolo. Aş vrea să cred că mi s-a părut că ele au fost acolo, în locul celor două frunze. Că mi s-a părut că mi-au spus despre tine. Că nu te voi găsi niciodată cu spatele întors către mine. Sau cu gândurile îndreptate în alte părţi. Dar nu ştiu dacă aceasta se poate.

Conuri de umbră şi pin

Marţea trecută, era seară, cerul devenise de un crepuscul întunecat, aşa că mi-am propus să nu mai amân nimic. M-am dus la platoul cu iarbă de sub pin, m-am uitat în dreapta şi în stânga şi chiar părea să am cale liberă. Omul cu berea în mână stătea în picioare, dar povestea cu oamenii de la masa la care serveau badoage de bere, florăre
sele deja erau plecate, biblioteca, închisă, aşa că m-am putut urca pe platoul cu iarbă destul de crescută, să-mi culeg în grabă conurile uriaşe de pin. Erau lipicioase, iar la asta nu mă gândisem. Mi se umpluseră mâinile de clei şi nu mai ştiam unde să depozitez, pe loc conurile. Pe când să-l pun pe al şaptelea într-o plasă găsită chiar pe platou, observ într-o maşină nişte ochi care mă fixau deja dubios. Iar când l-am pus deja şi pe al nouălea în plasă, doi poliţişti de stradă se apropiau de mine, impostându-mi să mă legitimez. - Ce faceţi acolo, pe platoul verde? - Mă uit şi eu pe-aici. - Ce-aveţi în plasă? - Nimic..., am spus, de teamă să nu-mi fie confiscate conurile. - Cum nimic, că e plină plasa. - Nimic interesant pentru dumneavoastră. Nimic important. - Stai pe loc! mi s-a spus atunci. Avem un suspect, chemaţi jandarmii prin staţie. Mâinile sus! Deja gluma se îngroşase, oamenii e posibil să fi crezut că am gânduri necurate, sau poate căutau pe cineva anume, aşa că singura cale de a scăpa cumva din această încurcătură era să fac o incantaţie către tatăl-crepuscular. Şi am făcut-o! Nu era sigur că voi primi ascultare, însă, în timp ce poliţistul o ajuta pe poliţistă să urce pe platou şi omul din maşină se hlizea la ei, am tăiat în aer o felie de timp, m-am strecurat în ea şi i-am mulţumit în grabă tatălui, că mi-a fost alături. Mi-am lăsat afară doar mâna stângă, căreia i-am dat drumul să cadă pe jos. Ea s-a făcut un cenuşiu mascul de veveriţă ce s-a suit cu viteză şi cu tumbe, în vârful pinului. Pentru că ştiam că de acolo de pe crengile coniferului mă pot doborî cu gloanţe de cauciuc sau mă pot urmări, am sărit pe gardul de la Stomatologie, pe acoperiş, în curtea cu dalmaţianul, care era cât pe ce să mă agaţe în dantura lui, apoi am stat într-un horn, până la mijlocul nopţii, când am aţipit, cu capul sprijinit de cărămizile călduţe. Cealaltă parte a mea, cea mai mare şi nevăzută, ascunsă în falia de timp, s-a prefăcut în vânt, a luat pe sus punga cu cele nouă conuri şi le-a zburat prin toată piaţeta, până în curtea mea, unde chiar nu era nimeni să le ia. Evident, poliţiştii s-au uitat năuci după veveriţa care făcea tumbe şi salturi spectaculoase, timp în care am întins-o acasă, cu plasa plină şi fără mâna stângă. Practic, toată asistenţa avea privirea absorbită de animanul cel mic şi jucăuş. Iar de pungă, nu s-a mai îngrijit nimeni, decât eu, cu grija mea. Să nu-şi imagineze careva că mi-a fost uşor să fac asta. Acasă a trebuit să stau cu mâinile pe lângă corp, să nu observe nimeni ce îmi lipseşte şi am adormit cu plapuma trasă bine peste umeri, cu toate că e cald de mai. Cumva, mi-am recuperat braţul, în noaptea următoare, în care am avut norocul unui cer, din nou crepuscular. Important era că am cules conurile acestea uriaşe de pin, din care voi sădi sămânţă, pe lângă zidul din curtea mea. Din care voi face un candelabru, cu nouă conuri de umbră sau de pin uriaşe. Pe care am să i le arăt dragostei vieţii mele, când şi dacă va veni la mine. De acum, am să mă rog să se întâmple şi-am să-mi doresc asta, probabil suficient de mult. La semiumbră de con am să-i spun povestea din seara de mai şi cred că va fi singurul om de pe pământ, care o să mă asculte şi care o să mă creadă. *Aici, unde Oana s-a întrebat cum mi-am recuperat mâna, voi detalia prin faptul că veveriţa care dormise în horn, de teamă să nu fie vânată sau să nu păţească vreun accident, a stat liniştită până în zori, când deasupra, dimineaţa îşi lăsă lumina în nuanţe tot mai deschise peste horn. Când soarele s-a ascuns după un nor mai gros şi cam atât de mare cât să treacă 3 minute de alergat printre platoul cel verde, taximetre şi cele câteva acoperişuri de străbătut, când lumina era de un crepuscul al dimineţii de sfârşit de mai, veveriţa, sau mâna mea, s-a întrecut la fugă peste case, s-a căţărat în liliac, pe puntea pisicilor, a ajuns în balcon, a sărit pe fereastra din baie şi m-a găsit, în veghe în acea dimineaţă. Eram în genunchi. Mă rugam. Poate şi pentru asta. Adică să-mi pot recupera fără probleme mâna. Aşa că nu mai ştiu când, mâna mi s-a lipit la loc. Şi nu mai ştiu cum, dar mă bucur că s-a întâmplat! Cunosc faptul că nu e bine să profit de aceste momente şi mai ales, că nu e bine să exagerez cu ele, fiindcă e uneori foarte riscant. Pot spune că până acum am avut noroc. Nu ştiu cum. Apoi timpul şi-a reintrat în apele lui şi nimic anormal nu s-a mai întâmplat multe zile. Nimic palpitant, adică, nimic demn de a fi notat.

Un gen de eroi

Tocmai aflasem că cineva, care doreşte neapărat să-mi intre în graţii a plagiat. - Eşti sigură că vorbim despre aceeaşi persoană? mi-am întrebat prietena care îmi spusese şi de al cărei cuvânt nu mă puteam îndoi. - Da, a plagiat!

- Atunci, aşa se explică totul! mi-am spus şi mi-am amintit involuntar de ceea ce discutasem cu persoana în cauză, atunci când mi-a solicitat să ne întâlnim. Şi de faptul că, nu ştiu cum şi în ce fel, observasem că poartă proteză, fapt pe care nu l-am luat în seamă, chiar dacă mi-e scârbă de nu mai pot, de protezele dentare. Mi-am zis că doar nu are ce să mă intereseze acest aspect şi mi-am luat gândul de acolo şi nici vocea piţigăiată n-avea ce să mă indispună. Că, important era doar ca în conversaţiile noastre, personajul despre care vorbesc acum să fie inteligibil şi nimic mai mult. Nici măcar ochii cei alunecoşi, care mă priveau, vultureşte, nu ma interesau. Aşa că nu i-am băgat în seamă. Astăzi însă, am intrat într-o sală în care se auzea vocea persoanei cu plagiatul. Acum însă, ştiam cum este, aşa că eticheta se lipi automat în dreptul numelui persoanei. Am ajuns în sala plină de oameni şi am început să mă uit, în dreapta şi în stânga, după chipuri cunoscute. Îi cunoşteam pe câţiva, însă nu ştiu de ce, parcă nu aveam chef nici de conversaţie. Deodată, vocea aceea care vorbea se ascuţi şi aproape că îmi sparse timpanele. Mi-am zis, hai să mai stau, chiar dacă deja îmi venea curent la urechi. Apoi, proteza ieşi pur şi simplu din gura vorbitorului, căzu pe jos şi de acolo cuvânta piţigăiat. Nici ochii cei alunecoşi nu mai rămăseseră la locul lor, căzură pe jos, iar bieţii oameni nevinovaţi, nu mai ştiau pe unde să treacă, să nu calce sau să strivească nimic din ceea ce se destrăma pe jos. Apoi, sala se umplu de proteze vorbitoare, aşa încât, am ieşit în pas alergător, fiindcă mă umpluse cea mai mare greaţă de pe lumea contemporană cu autorii plagiaţi. Oamenii stăteau în continuare acolo, iar eu m-am gândit cu îngăduinţă la naivitatea lor. Fiindcă şi eu fusesem ca ei. Acordasem circumstanţe atenuante şi aveam un chip senin, pnă azi, când Dumnezeule, mi-a venit să vărs tot şi am şi vărsat câteva cuvinte, să-mi fie cu iertare, chiar şi aici. Până la proba contrarie, pe oamenii aceia care nu ştiu cum au mai rămas, i-aş decora. N-am cum să-i avertizez şi de aceea, le-aş spune, eroi.

Bubu fără umbrele

Niciodată n-am suportat ploaia. Nu pentru că ea e gri sau urâtă, ci pentru că atunci când mă ploua, mă pleoşteam, mi se uda părul, îmi era frig şi mă răceam. În plus, mă şi durea capul, uneori, când atmosfera îşi lăsa norii prea jos peste oraş. Aşa că nu o plăceam. Deşi, ea, nu cred că avea ceva cu mine. Şi mă mai enervau maşinile cele nesimţite, care te stropeau şi mai ales pe mine, nu ştiu de ce, probabil că figura mea era prea disperată de ploaie şi atunci atrăgeam involuntar stropiturile de roţi şi de bălţi murdare. Apoi, mi-am zis să încerc să port umbrele. Însă, fiindcă nu-mi erau comode, le pierdeam peste tot. Aşa că, nu mai port umbrele. Sunt Bubu, fără umbrele. Însă, de o vreme încoace, m-am uitat eu la ploaie şi i-am zis că nu o să mă mai intereseze de ea. Aşa că, nu mă mai interesează. Chiar dacă, mulţi ani, mă scotea din sărite. -Auzi, ploaio, treaba ta! Chiar poţi să vii, că eu nu port umbrele. Şi chiar poţi veni, că eu am să te înfrunt, fără ciudă. Ai înţeles? Într-o zi, tot gândindu-mă eu aşa, am trecut pe lângă o baltă care mă atrăgea şi în care picurii se prefăceau că vor să o umple. Nu erau picuri mari, ci din aceia mititei, cei mai enervanţi şi ţâcâitori. Şi acolo, în baltă, ploaia mi-a răspuns cu un cuvânt reflectat în ea: "tesaturi". -Sigur că mă satur, i-am spus! Mă satur să te iau în seamă. Să port umbrele, să mă enervez că mă uzi. De tine, adică! Nu mi-a mai zis nimic de atunci, dar când mi-am ridicat ochii, pe peretele din spatele meu trona, nu atât de mare cât în baltă, firma magazinului de "ţesături". Aşa că de atunci, de când am înţeles că nici ploaia nu vrea să-mi răspundă clar şi precis, nici eu n-am mai vorbit cu ea. Dar nici nu mă mai deranjează, poate să curgă, potop. Din când în când îmi iau câte o umbrelă împachetată în haină sau în geantă, nu ca să mă feresc de ploaie, fiindcă feriturile de ea erau pe sub streşini, pe drumurile cele scurte din centrul oraşului meu, până acasă. Capul nu mă mai doare, de răcit n-am mai răcit de vreo trei ani, aşa că ce-mi mai pasă mie acum de ploaie. O arăt cerului, pe umbrela mea cea portocalie. Pe interior are argintiu şi o port, aşa, fiindcă mi se asortează cu gândurile. Aşa, din când în când, fiindcă nu mă schimb eu aşa uşor, adică tot Bubu fără umbrele rămân.