Un gen de eroi

Tocmai aflasem că cineva, care doreşte neapărat să-mi intre în graţii a plagiat. - Eşti sigură că vorbim despre aceeaşi persoană? mi-am întrebat prietena care îmi spusese şi de al cărei cuvânt nu mă puteam îndoi. - Da, a plagiat!

- Atunci, aşa se explică totul! mi-am spus şi mi-am amintit involuntar de ceea ce discutasem cu persoana în cauză, atunci când mi-a solicitat să ne întâlnim. Şi de faptul că, nu ştiu cum şi în ce fel, observasem că poartă proteză, fapt pe care nu l-am luat în seamă, chiar dacă mi-e scârbă de nu mai pot, de protezele dentare. Mi-am zis că doar nu are ce să mă intereseze acest aspect şi mi-am luat gândul de acolo şi nici vocea piţigăiată n-avea ce să mă indispună. Că, important era doar ca în conversaţiile noastre, personajul despre care vorbesc acum să fie inteligibil şi nimic mai mult. Nici măcar ochii cei alunecoşi, care mă priveau, vultureşte, nu ma interesau. Aşa că nu i-am băgat în seamă. Astăzi însă, am intrat într-o sală în care se auzea vocea persoanei cu plagiatul. Acum însă, ştiam cum este, aşa că eticheta se lipi automat în dreptul numelui persoanei. Am ajuns în sala plină de oameni şi am început să mă uit, în dreapta şi în stânga, după chipuri cunoscute. Îi cunoşteam pe câţiva, însă nu ştiu de ce, parcă nu aveam chef nici de conversaţie. Deodată, vocea aceea care vorbea se ascuţi şi aproape că îmi sparse timpanele. Mi-am zis, hai să mai stau, chiar dacă deja îmi venea curent la urechi. Apoi, proteza ieşi pur şi simplu din gura vorbitorului, căzu pe jos şi de acolo cuvânta piţigăiat. Nici ochii cei alunecoşi nu mai rămăseseră la locul lor, căzură pe jos, iar bieţii oameni nevinovaţi, nu mai ştiau pe unde să treacă, să nu calce sau să strivească nimic din ceea ce se destrăma pe jos. Apoi, sala se umplu de proteze vorbitoare, aşa încât, am ieşit în pas alergător, fiindcă mă umpluse cea mai mare greaţă de pe lumea contemporană cu autorii plagiaţi. Oamenii stăteau în continuare acolo, iar eu m-am gândit cu îngăduinţă la naivitatea lor. Fiindcă şi eu fusesem ca ei. Acordasem circumstanţe atenuante şi aveam un chip senin, pnă azi, când Dumnezeule, mi-a venit să vărs tot şi am şi vărsat câteva cuvinte, să-mi fie cu iertare, chiar şi aici. Până la proba contrarie, pe oamenii aceia care nu ştiu cum au mai rămas, i-aş decora. N-am cum să-i avertizez şi de aceea, le-aş spune, eroi.

Bubu fără umbrele

Niciodată n-am suportat ploaia. Nu pentru că ea e gri sau urâtă, ci pentru că atunci când mă ploua, mă pleoşteam, mi se uda părul, îmi era frig şi mă răceam. În plus, mă şi durea capul, uneori, când atmosfera îşi lăsa norii prea jos peste oraş. Aşa că nu o plăceam. Deşi, ea, nu cred că avea ceva cu mine. Şi mă mai enervau maşinile cele nesimţite, care te stropeau şi mai ales pe mine, nu ştiu de ce, probabil că figura mea era prea disperată de ploaie şi atunci atrăgeam involuntar stropiturile de roţi şi de bălţi murdare. Apoi, mi-am zis să încerc să port umbrele. Însă, fiindcă nu-mi erau comode, le pierdeam peste tot. Aşa că, nu mai port umbrele. Sunt Bubu, fără umbrele. Însă, de o vreme încoace, m-am uitat eu la ploaie şi i-am zis că nu o să mă mai intereseze de ea. Aşa că, nu mă mai interesează. Chiar dacă, mulţi ani, mă scotea din sărite. -Auzi, ploaio, treaba ta! Chiar poţi să vii, că eu nu port umbrele. Şi chiar poţi veni, că eu am să te înfrunt, fără ciudă. Ai înţeles? Într-o zi, tot gândindu-mă eu aşa, am trecut pe lângă o baltă care mă atrăgea şi în care picurii se prefăceau că vor să o umple. Nu erau picuri mari, ci din aceia mititei, cei mai enervanţi şi ţâcâitori. Şi acolo, în baltă, ploaia mi-a răspuns cu un cuvânt reflectat în ea: "tesaturi". -Sigur că mă satur, i-am spus! Mă satur să te iau în seamă. Să port umbrele, să mă enervez că mă uzi. De tine, adică! Nu mi-a mai zis nimic de atunci, dar când mi-am ridicat ochii, pe peretele din spatele meu trona, nu atât de mare cât în baltă, firma magazinului de "ţesături". Aşa că de atunci, de când am înţeles că nici ploaia nu vrea să-mi răspundă clar şi precis, nici eu n-am mai vorbit cu ea. Dar nici nu mă mai deranjează, poate să curgă, potop. Din când în când îmi iau câte o umbrelă împachetată în haină sau în geantă, nu ca să mă feresc de ploaie, fiindcă feriturile de ea erau pe sub streşini, pe drumurile cele scurte din centrul oraşului meu, până acasă. Capul nu mă mai doare, de răcit n-am mai răcit de vreo trei ani, aşa că ce-mi mai pasă mie acum de ploaie. O arăt cerului, pe umbrela mea cea portocalie. Pe interior are argintiu şi o port, aşa, fiindcă mi se asortează cu gândurile. Aşa, din când în când, fiindcă nu mă schimb eu aşa uşor, adică tot Bubu fără umbrele rămân.