Fotografia din oglindă

 

Nimeni nu a intrat în acea cameră, de la apus și până dimineața. A fost o seară cu lună nouă, cu cer senin și ultimele raze de soare, ce urmau să meargă la somn, se jucau prin cameră, căutându-mă, probabil, să-mi dăruiască puțină vitamină D. Numai că nu m-au găsit. Cine știe dacă sunt aici sau dincolo? Ce anume e aici și ce, dincolo? Sau cât? Când voi reveni printre oameni și dacă?

”Speram să nu mă întrebe ce iubesc la această jumătate a mea, fiindcă nu aş fi ştiut să-i spun. Doar că e senzaţia de flori cu mijloc galben şi petale albe, de iarbă, de salcâmi şi iasomie, de pomi înfloriţi, sofisticaţi şi de râu cu poduri învechite. E senzaţia vânt al serii de vară, care îmi zburleşte părul şi gândurile. De apă în fântână şi foc în cuptor. De aer pe care îl respir într-un turn de biserică. De iarbă udă în grădina cu cireşele care îmbie şi cu nucii sub care veghea se întâlneşte cu somnul. Apoi a plecat. Apoi eu. Ştiu doar că jumătatea mea îmi iubeşte gândurile. Eu nici măcar nu am ce gânduri să-i iubesc şi de ce. Eu doar iubesc. Şi asta sperie. Atât de tare încât uneori mă lasă să zac, cum am stat toată seara aceasta în iarba din spatele bisericii, fără să-mi adie vreun cuvânt. Uneori ştiu că mă pândea printr-un ochean lung cât un tulnic şi-şi punea zăvor la cuvinte. Cât de crude vremuri erau acelea! Cât de mare durere între cele două tăceri! Câtă pedeapsă și durere! Să știi că lucrurile pe care le-am spus s-au întâmplat, fiindcă la o anume intensitate, vibrație și concentrare cuvintele se materializează. Știi experimentul cu orezul, nu? Dacă nu, caută-l. M-aș ridica de aici dacă aș găsi pe cineva, un medic care ar putea să-mi vindece gândurile, simțurile, inima de iubirea aceasta maximă sau măcar un vraci care să învârtă butonul volumului ei mai jos. Speram să nu! Să nu mă întrebe nimeni niciodată despre jumătatea aceasta a mea.”

Acestea erau cuvintele pe care le spunea fotografia mea, care se privea într-o oglindă și încerca să dialogheze cu imaginea din fața ei, care reflecta cuvintele în față. Eu, din fotografie, le reflectam înapoi și toată seara s-au învârtit în aer unele lângă altele, au sunat așa, plutind prin aer, dinspre oglindă înspre fotografie și înapoi, până s-a făcut întuneric. Noaptea cuvintele au amuțit. Demagnetizate, au căzut pe jos. O să vină cineva să le măture. În camera mea, cu fantome în fotografii. Cu mine, printre ele, o entitate jumătate vie, jumătate fotografie. Vom vedea dacă și eu rămân acolo sau voi nimeri pe fundul unui coș de gunoi.

A doua zi am găsit doar cuvintele ”senzația” și ”cât”. Doar două. Fără vreun sens. Fără să pot lega ceva cu ele. N-am găsit ”inima”, n-am găsit ”jumătatea” sau măcar ”speram”. Atât pot ști despre ele: s-au dus cuvintele, măturate, într-o mașină de gunoi, care le-a malaxat. Și cioburile oglinzii, fiindcă cineva o spărsese și desigur, fu și ea măturată. Simplu. Și sec. Fără ca altcineva, să mai știe ceva despre asta. Pentru că tăcerea ajunge peste tot, chiar până acolo departe, de unde mă poate dar nu vrea, privi printr-un ochean lung, acea impresie de jumătate. Cuvintele acestea au și semne de punctuație printre ele sau însăși ele au o forță în care nu necesită să mai pui vreun semn ajutător. Sau o oglindă. Sau o viață într-o palmă. Se tace. Se trece pe lângă mine, fără să se dorească a mă întâlni. Mă întreb câtă iubire mai poate încăpea în gestul acesta? Cum poate răbda cineva aceasta unei jumătăți ale sale. Sau poate neîmplinirea trebuie să fie marea mea artă. Să accept că trebuie să duc de acum o viață de înjumătățit. Acesta e momentul în care trebuie să pun un punct care doare aproape până la leșin. Chiar fără cuvinte. Chiar în neîmplinire. Și voi retrage toate gândurile înapoi, la mine. Voi supraviețui. Poate așa trebuie să se întâmple. Să se termine cuvintele de iubit. Și pentru prima dată în ultimii ani fără gândul la jumătate, să leșin. Sub aerul fără cuvinte dintr-o seară cu lună nouă.

welcome back

 

 

Într-o zi, ca oricare alta m-am trezit cu ceainicul vechi lângă mine. Un pic mi-am amintit că băusem o licoare, cumpărată dintr-un souk, pe care mi-o oferise cineva și care, în cele din urmă mă topi și în scurt timp mi-am dat seama că ceainicul mă băuse cu totul. Cine știe cât oi fi stat acolo și cine știe cum am reușit să revin? Mister peste mister. Toate lucrurile astea le-am constatat după ce m-am trezit. Adică, mi le-am amintit. Ce mai peripeție! Bine că a trecut și că sunt din nou aici, mi-am spus, încercând să aflu o dată și o oră, fiindcă luna, privind de pe balcon în grădina mea, o aflasem. Era mai. După liliecii cei mov și albi semiînfloriți. Apoi, constatând că nu e nimeni cu mine, nici măcar pisica mea dragă, m-am hotărât să ies în oraș, ca să întețeg mai multe despre timpul în care am revenit. Mașini obișnuite, Casa de Cultură la locul ei, gazonul la fel, arțarul absolut imens și strâmb a scăpat tot acolo însă frumosul pin e tăiat și regret. Era una din portițele mele de evadat prin rețeaua de lemn a pământului. Bine, am mers mai departe, spre seară cumva, momentul din zi care mă flatează pe mine și fără să simt vreun miros sau vreo substanță chimică în aer, am văzut doi tineri cu două măști chirurgicale pe față. Îmi amintesc când colegul m-a somat să port, acum mulți ani, având o răceală, să nu-l îmbolnăvesc. Era ipohondru. Masca mi se lovea de ochelari. Ochelarii se așezau în sus, m-am trezit cu o iritație la ochi și la nas dar da, îl ferisem pe coleg, nu se răci atunci de la mine. Și am trecut de standul taximetriștilor, care nu știu de ce, majoritatea purtau și ei același tip de mască. Apoi am constatat o trecere nouă de pietoni, pe care am vrut să o probez, când un polițist, cu aceeași mască m-a fluierat și mi-a făcut semn să trec. Mai departe, pe lângă primărie, pe însuși domnul primar, pe care l-am recunoscut după statură l-am văzut tot cu mască și atunci mi-am băgat capul în gulerul înalt al fâșului meu verde, ascunzându-mi instinctiv gura, fiindcă peste tot în jurul meu, oamenii purtau aceleași măști chirurgicale sau unele cu alt fel de model, adaptat pentru fața lor. Nu mai înțeleg nimic. Am început să respir aerul serii și n-am simțit nimic deosebit în el. Ce-ar putea fi? Care ar putea fi anul? Cât oi fi dormit pe fundul ceainicului? Ce se întâmplă cu lumea din exterior?

Am mers mai departe pe strada Moților, să văd mai multe autoturisme, ca să înțeleg mai bine situația. Dar în trolee sau în autobuze, care da, arată mai bine, au un design și culori mai plăcute, toți oameni purtau aceste măști. Am început să mă întreb cum se pot recunoaște, fiindcă ele ocupau mai bine de jumătate din trăsăturile feței și în plus aveam o amintire jenantă despre ele. Și tocmai când mă întrebam dacă animalele de companie poartă și ele, am văzut trecând o pisică pe partea cealaltă, liberă și lipsită de griji, un grup restrâns de pescăruși, o pereche de guguștiuci și câteva muște, fără mască. Bun! Înseamnă că acesta e un accesoriu omenesc, mi-am spus și am început să mă gândesc la avantajele ei. E, desigur un ajutor substanțial la camuflare. Aceea pe care eu o agreez și de care am nevoie când vreau să merg dintr-o parte în alta sau când vreau să trăiesc liber. Unora le place să fugă la pericol, altora să se lupte, însă eu, Bubu, categoric sunt dintre cei care încearcă în situații limită un camuflaj. Acela care îmi permite luxul să urmăresc, să meditez, să calculez și să învăț din fiecare situație periculoasă.

Înainte să trag o concluzie cu timpul în care m-am trezit m-am uitat la statui, dacă ele purtau aceste măști și la boturile mașinilor, care nu, nici ele nu purtau.

Așadar mergând pe urmele troleibuzelor înspre cartierul Mănăștur și gândindu-mă la toate acestea, am cotit-o spre dreapta pe o străduță, la un moment dat. Toată agitația unui oraș ce se pregătea de înserare mă obosise și doream să scap de toate culorile și zgomotele mașinilor și ale trecătorilor fără identitate.

Așa că da, parcă intrasem într-o altă lume. Desigur, e aceeași, doar anii diferă, culorile, poate și mirosurile de pe drum. La câțiva pași am zărit o veveriță într-un brad în curtea unei case și bucurându-mă, am încercat să mă țin după ea, fiindcă știam că ea poate mă va lămuri cu situația în care am revenit din somnul meu. Așa, pe înțelesul nostru. Am fugit după ea, am trecut de pârâu și dintr-o dată s-a deschis în fața mea o construcție uriașă argintie, ce sclipea în lumina soarelui care dădea să apună. Nu-mi venea să cred. O fi vremea OZN-urilor și poate aceste măști te pot proteja de cine mai știe ce...

Ne-am apropiat și construcția rondă metalică creștea, apoi veverița s-a urcat pe curba argintie iar eu obosisem de-a binelea.

— Stai, așteaptă-mă, n-am de gând să merg într-o navă extraterestră. Numai ce m-am întors în lumea aceasta, hai să fim serioși. Nu mai vreau călătorii fantastice! Vreau să aflu, să se facă lumină în tot acest mister. Ce se întâmplă cu ziua aceasta, cu anul în care suntem? Ce e cu noi?

N-am apucat bine să întreb, că veverița a sărit pe marginea lucioasă a acestei aeronave și s-a pierdut în interiorul ei. Nava era uriașă. Căzută parcă peste stadionul cel vechi iar plopul cu tulpina cea mai groasă din orașul nostru și din împrejurimi nici nu mai exista. Eram ca într-un film ciudat, unde lumea nici măcar nu se mai miră de prezența unui obiect străin și ciudat în orașul lor.

Am înaintat pe străduță și m-am așezat pe o treaptă în fața unei case. O fată de vreo 12 ani m-a văzut și m-a întrebat dacă mi-e rău.

— Vă pot ajuta cu ceva?

—  Nu! Nu mi-e rău! Voiam doar să te întreb, ce e cu chestia asta?, arătând spre nava spațială.

—  A, n-ai mai fost pe-aici?

—  Am fost dar în urmă cu ceva ani.

—  E Arena, Stadionul cel nou. Oamenii nu știu de ce îi spun nou, că e foarte vechi, de când m-am născut eu.

—  În orice caz arată interesant. În ce zi suntem?

—  E miercuri.

—  În ce an?

—  Cum în ce an? Anul de după anul trecut, care ne-a enervat. Cum poți întreba asta?

—  Întreb așa cum pot. Te rog, nu te supăra! Dacă aș fi știut, nu aș fi pus întrebarea.

— Păi, ce an crezi că ar putea fi?, m-a întrebat ea.

—  Nu-mi dau seama.

—  Spune un an!

—  Ar putea fi... 2018?

—  Nuuuu. A fost înainte...

—  2028? , am întrebat, gândindu-mă la anii rotunzi în care aș fi putut lipsi.

—  O să fie peste ceva vreme și 2028.

—  Nu știu.

—  Hai, zi! Dar stai! De ce nu știi? Ce s-a întâmplat?

—  Am dormit mai mulți ani...

—  Ai avut niște probleme de sănătate?

—   Poate... s-ar putea spune și asta.

—  Îmi pare rău! Atunci nu te mai sâcâi. E anul 2021, după 2020, anul pandemiei.

—  Eu i-aș zice ”anul măștii”.

—  Acela a fost anul trecut.

—  De un an de zile se poartă aceste măști?

—  De mai bine de un an.

—  Îmi pare rău!

—  E o boală, un virus care a îmbolnăvit sau chiar omorât destul de mulți oameni.

—  Mereu au fost boli.

—  Da, numai că acum e obligatoriu să purtăm măști. Am eu una pentru tine, văd că nu ai. Poftim! Și Welcome back!

—  Mulțumesc!

—  Mă duc, că mai am teme de terminat. Sănătate!

—  Sănătate!

După ce fetița s-a îndepărtat, din raza mea, mi-am dat seama că putea fi chiar veverița pe care o urmărisem. Și cât de ciudat mi se păru să mă salut cu ”sănătate!” cu un copil. Sau poate iar o iau razna... oooof!

 Greu mi-a fost să revin. Nu trezirea în sine, ci constatările de după. Fiindcă, dragii mei, trebuie să-mi spun: bine-am revenit! Dintr-un somn de 13 ani. Nu știu ce s-a întâmplat, pe unde-am hălăduit cu mințile, prin ce crepuscul de stele dar iată-mă înapoi într-un mai al anului 2021, pardon, înainte, fiindcă ultima dată pe care mi-o amintesc e din iunie 2008.

Ieri m-am întors acasă prin parc. Unele lucruri se termină, altele, revin. Sau vin în viața noastră, cea pe care trebuie să o trăim cât putem de frumos până la capăt. Dacă ea o fi având un capăt. Mi-am amintit că adormisem și n-o mai aveam pe mama. Între timp, nici pe tata. Și nici măcar pisica. Așadar, e un viitor în care va trebui să-mi duc singurătatea mascată pe drum. Să revin cumva la ceea ce fusesem eu înainte. Să vă salut de revenire într-o seară crepusculară. Și să constat că între timp orașul meu nu mai are câțiva copaci pe care îi iubeam și... s-a umplut de pescăruși.